februarie 2021
Pour la version en français
 
 
 
 
Ghiculeștii înstrăinați -
ramura elvețiană a descendenților lui Ion Ghica
 Surse:
 
 
 
 Textul:
  autor Radu Sc. Greceanu, care a prezentat sub acest titlu, în 1994, un studiu la Al V-lea Simpozion de Studii Genealogice (Iași, 12-14 mai 1994), și publicat în Arhiva Genealogică, II (VII), 1995, 3-4, Iași, p.121-132.
  Nu am preluat Anexele autorului, care reprezintă spițe genealogice care au evoluat în cei aproape 30 de ani de la prezentare și care se găsec actualizate pe Site-ul nostru.
 
 Ilustrațiile, :
  fac parte din Fondul Grégoire A. Ghika din Arhivele orașului Sion. Dna. Myriam Bulut-Ghika, fiica lui Grigore, ne-a pus la dispoziție o copie a acestor ilustrații în posesia Dsale.
.............................................................................. 
     
     Dintre numeroşii copii ai lui Ion şi Alexandrinei Ghica (zece la număr, doar şapte ajunşi la maturitate), mă voi ocupa aici de soarta ultimului născut, anume Alexandru, precum şi a descendenţilor săi.
      În afara cunoaşterii condiţiilor de separare a ramurii elveţiene, Alexandru I. Ghica merită să fie amintit şi pentru legătura lui cu breasla genealogiştilor, întrucât el a publicat la „Socec", în 1894, tabloul genealogic al familiei sale, tipărit pe carton (96 cm x 62 cm) şi prevăzut cu o variantă a stemei Ghiculeştilor, în culori: După câte ştiu, este primul tablou de acest fel. El a fost folosit de Rizo Rangabe în 1904, precum şi de O. G. Lecca în 1899 şi 1911, fiind şi astăzi util, cu toate corecturile pe care le necesită :
  *Rizo Rangabe, Le livre d'or de la noblcsse fanariote et des familles princieres de Moldavie et de Valachie, Athenes, 1904.
  *Octav George Lecca, Familiile boiereşti române, istorie şi genealogie (după izvoare autentice), Bucureşti, 1899 ;
  *Id., Familiile boiereşti române. Seria I-a. Genealogia a 100 de case din Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, 1911.



     Tirajul originar al tabloului genealogic a fost extrem de redus. O reproducere în format redus apare în lucrarea publicată în 1904 de Administraţia Casei Bisericii, Şapte biserici cu averea lor proprie. Unul dintre exemplarele originale, aflat în posesia mea, este completat selectiv până la anul 1935 de către unchiul meu, inginerul Ion D. Ghica, nepotul autorului. Nu cunoaştem materialele pe care s-a bazat autorul, dar presupunem că a folosit arhiva lui Ion Ghica, informaţii culese din familie şi - pentru partea superioară a tabloului - datele publicate de Elena Ghica-Massalski (Dora d'Istria), în lucrarea Gli Albanesi in Rumania. Storia dei Principi Ghika, nei secoli XVII, XVIII, XIX, Firenze, 1873.
     Întrebarea pe care și-o pune Paul Cernovodeanu în Ştiri privitoare la Gheorghe Ghica Vodă al Moldovei (1658—1659) şi la familia sa („Anuarul Institutului de istorie şi arheologie „A. D. Xenopol", 1982, p. 332, nota 1), cu privire la sursa de informare a autorilor Rangabe şi Lecca referitoare la inexistentul Matei Ghica, trebuie pusă mai degrabă lui Alexandru Ghica: el îl aşează pe acest Matei în fruntea Ghiculeştilor, înainte de apariţia lucrărilor celor doi autori citaţi mai sus.

     Alexandru I. Ghica s-a născut la Bucureşti, la 20 mai 1865. După o copilărie răsfăţată, a fost trimis să-şi facă studiile secundare în Elveţia, la Geneva, unde a terminat liceul în 1881, luându-şi însă bacalaureatul la Colegiul „Rollin" din Paris, în 1882. Tot la Paris şi-a făcut şi studiile universitare, întrucât Ion Ghica, numit între timp ministru al României la Londra, dorea să-1 aibă în apropiere, pentru a-1 supraveghea mai uşor. După ezitări între Litere şi Medicină, a ales în cele din urmă Dreptul, luându-şi licenţa în 1888. La întoarcerea sa în ţară, Ion Ghica a încercat să-1 introducă în diplomaţie. În 1890, Alexandru este ataşat de legaţie la Viena, apoi la Belgrad. Curând, însă, îl regăsim la Bucureşti, fără ocupaţie. Atras de viaţa politică, îşi manifestă opoziţia faţă de tradiţia familiei sale, frecventând, cercurile conservatoare şi ataşându-se de unul din membrii marcanţi ai partidului conservator, Lascăr C. Catargiu, politician şi diplomat. Acesta era căsătorit cu Elena C. Ghica, vară de gradul III cu Ion Ghica, şi era frate cu Maria Catargiu, măritată Obrenovici (1837-1879) de aventuroasă memorie. Alexandru a cunoscut, astfel, pe Margareta, fiica cea mai mare a lui Lascăr, cu şase ani mai tânără decât el şi căsătoria s-a făcut repede, în 1891, cariera sa politică părând astfel asigurată.
     Într-adevăr, în 1894, cu sprijinul primului ministru Lascăr Şt. Catargiu, Carol I îl decorează, el fiind prefect de Ilfov. După căderea cabinetului Lascăr Şt. Catargiu, în 1895, încep însă greutăţi financiare pentru Alexandru. Face datorii, iar la îndemnul soţiei sale cumpără o casă pe strada Dionisie Lupu nr. 90. De asemenea, are şi încurcături de gestiune.

Cei trei copii din căsătoria cu Margareta Catargi:
Maria Ghika (1894-1982)
Constantin Ghika (1893-1972)
Natalia Ghika (1891-1985)		        Pe măsura scăderii resurselor financiare, se deteriorează şi relaţiile dintre cei doi soţi, punctul critic fiind atins după moartea fostului prim ministru Lascăr Şt. Catargiu în 1899. Divorţul a avut loc în 1900. În faţa avalanşei de poliţe neplătite, nemaiavând la cine apela, Alexandru ia drumul Canossei, recte Ghergani. Reacţiile bătrânei doamne Alexandrina, care avea un respect deosebit pentru bani, au fost salutare, dar drastice. A vândut o moşie (Ciocile), spre indignarea celorlalţi moştenitori şi a plătit datoriile fiului ei, dându-i în plus o sumă pentru a-şi reface viaţa în străinătate, banii fiind însă acordaţi cu titlul de împrumut. Alexandrina nu şi-a mai revăzut fiul nici cu prilejul morţii ei în 1926, dar a prevăzut în testament ca suma împrumutată să-i fie retrasă din partea sa legală de moştenire.

     În această situaţie, Alexandru a plecat definitiv din ţară şi s-a stabilit la Sion, capitala cantonului Valais din Elveţia, folosindu-se de relaţiile pe care le mai avea în această ţară şi fiind înarmat cu recomandarea unui profesor elveţian din Bucureşti, Maurice Juillard (1853-1941), originar din Valais. Orăşelul Sion, situat pe fluviul Rhone, la poalele Alpilor, cu o climă sănătoasă, avea la data aceea 6000 locuitori, ajungând la ora actuală la 25 000 (1993 - n. F.B.).
     Alexandru a lăsat în ţară trei copii între 6 şi 9 ani, care au fost crescuţi mai puţin de mamă, cât mai ales de bunica Alexandrina, locuind cu ea la Ghergani aproape tot timpul. Copiii nu-şi vor revedea tatăl decât peste 27 de ani, cu ocazia primei vizite a acestuia în țară.
     Alexandru Ghica a ajuns la Sion la sfârşitul anului 1901 şi a fost bine primit de localnici, impresionaţi de titlul de prinţ, fost diplomat. S-a instalat la o gazdă, Maurice du Quai, farmacist. Ajuns curând la capătul resurselor sale financiare, Alexandru şi-a rugat gazdele să-i găsească o ocupaţie în domeniul juridic şi a avut noroc. Soţia farmacistului, Angèle du Quai, 1-a introdus în familia Gaspard Lovey care avea un fel de birou de notariat. Fiica lui Gaspard, Ida, era vară primară cu Angèle du Quai. La moartea lui Gaspard, survenită în 1903, Ida Lovey împreună cu mama sa i-a oferit lui Alexandru postul de asociat la conducerea biroului, care însă a trebuit să fie curând lichidat, având în vedere cunoştinţele sumare în legislaţia locală ale noului asociat cât şi lipsa lui de interes. În schimb, Ida Lovey se îndrăgostise de „notar", cu care s-a şi căsătorit, dar abia în 1904, după ce autorităţile catolice locale, ce nu recunoşteau divorţul lui Alexandru din 1900, acceptară anularea primei căsătorii a acestuia pe motiv de rudenie prea apropiată între soţi (în realitate, Alexandru era doar văr de gradul III cu fosta lui soţie), cu condiţia ca eventualii copii rezultaţi din a doua căsătorie să fie botezaţi catolici, rămânând totuşi cetăţeni români.

"Le chalet", în comuna Mayens-de-Sion

În celelalte trei ilustrații, Alexandru Ghika și soția sa Ida (n. Lovey) în fața chalet-ului


 
     În momentul căsătoriei cu Ida Lovey, Alexandru era practic fără ocupaţie; scrisese doar câteva articole într-un ziar local. Familia Lovey avea o casă cu patru nivele pe strada Grand Pont, numită „La Grenette", construită în 1869 şi având la parter o cafenea. Aici vor trăi cei doi soţi până la moartea lor, împreună cu toată familia. În afară de casa din Sion, familia Lovey mai avea un „chalet", în comuna Mayens-de-Sion (comuna Vex la Mayens-de-Sion - n. F.B.) (reparat şi mărit între 1970 şi 1980), înconjurat de livadă, grădină şi fâneaţă.

 Casa din Sion: cea din stânga, cu terasa dela etaj peste arcadele care adăpostesc și astăzi un restaurant.

 Pe terasa dela etaj a casei din Sion: Alexandru Ghika cu soția Ida și Natalia, fata lui din prima căsătorie.
............................................................................................................................................................ 
     Lucru curios, Alexandru Ghica (Ghika, începând din 1920) nu a încercat să obţină cetăţenia elveţiană, deşi a trăit 40 de ani în această ţară, fie din delăsare, fie din lipsă de bani, fie de teama de a rupe ultima legătură cu patria sa. Din această cauză, el şi-a tăiat orice posibilitate de a ocupa un post de profesor sau de avocat, mai ales că nu a încercat niciodată să-şi echivaleze în Elveţia diploma în Drept de la Paris. Singurul lui câştig - şi acela sporadic - provenea din articolele scrise în ziarele locale. Ele priveau mai ales politica externă, evenimentele cul­turale şi artistice, dări de seamă asupra şedinţelor unor societăţi din care făcea parte (alpinism, muzică, binefacere), toate în general prost plătite. În afara unor mici călătorii în Elveţia, a fost de două ori la Paris şi de câteva ori în Italia, îndeobşte singur.


 Pe domeniul familiei de la Mayens-de-Sion (1937-1938):
Alexandru și Ida Ghika (în dreapta) primesc pe Mihai V. Boerescu, Ministru al României la Berna (în mijloc, cu pălărie).
Tânărul din spatele cuplului Ghika este fiul lor, Grégoire Ghika,
iar cel din spatele Ministrului este Dan Bossy-Ghika (fiul lui Robert Bossy și al Alexandrei N. Ghika) .
............................................................................................................................................................ 
     Relaţiile lui Alexandru Ghika cu ţara sa de baştină s-au redus la două vizite scurte, prima în 1927, după moartea mamei sale, pentru a-şi valorifica drepturile la moştenire, iar a doua în 1930, când a locuit la fiica sa din prima căsătorie, Natalia. La acea dată, vorbea deja foarte greu româneşte. în schimb, a fost vizitat la Sion de câteva ori de fratele său Nicolae, care şi-a adus o dată şi copiii, precum şi de fiicele sale Maria (o dată) şi Natalia (de mai multe ori). O altă vizitatoare a fost nepoata sa, Ala Bossy, fiica lui Nicolae Ghica.
     Alexandru Ghika a murit în 1940, la vârsta de 75 de ani. Cu un an înainte murise soţia sa, Ida. Ambii sunt înmormântaţi în cavoul Lovey-Ghika, aflat în cimitirul vechi din Sion. După moartea lor, gospodăria a fost condusă de Elisabeta Lovey, sora Idei.

Descendenţii lui Alexandru I. Ghica în Elveţia (din a doua căsătorie):
     1. Jean-Gaspard Ghika, n. 1905, m. 1921. Cetăţean român, catolic. Moare ca elev de liceu., în urma unui accident de munte survenit la Bec-de-la-Montau.
 
     La stânga: Jean Gaspard între mama sa Ida și bunica sa Gaspard Lovey, mama Idei.
     În centru: Jean Gaspard ținând în brațe pe fratele său Grégoire



     În manuscris, pe verso fotografiei din dreapta:
     ”mon bien aimé Jean, quelques jours avant sa mort tragique du 30 août 1921”
     ”dragul meu Jean, câteva zile înaintea tragicei sale morți din 30 august 1921”
 

     2. Grégoire-Şerban Ghika, n. 1919 la Sion, cetăţean român până în 1939. Religie catolică. Cetăţean elveţian din 1939. Cetăţean al cantonului Valais şi al oraşului Chamoson în 1939. Cetăţean al oraşului Sion în 1974. Serviciu militar ca radiotelegrafist, simplu soldat. Nu cunoaşte decât câteva cuvinte româneşti. Bacalaureat în 1939. Licenţiat în Drept al Universităţii din Geneva în 1943. Doctor în Drept, 1947. Între 1945 şi 1947 este profesor la liceul-colegiu din Sion.

Alexandru Ghika cu fiul său Grégoire
la Mayens-de-Sion (cca. 1925)
Grégoire Ghika (1939)		      In 1947 intră la Arhivele de stat ale cantonului Valais, unde va face o carieră strălucită, ajungând directorul instituţiei în 1968 şi unde va lucra până la pensio­narea sa în 1984.
     Numele său este legat de studii privind istoria cantonului Valais în secolul XVII, precum şi de istoria Dreptului. De ase­menea, s-a ocupat cu colectarea şi inventarierea armoariilor familiale din Valais, a documentelor privind cantonul, comunele şi familiile locale.
     A promovat publicarea de cataloage şi a tradus din germană o serie de studii istorice despre Valais. În afară de franceză, limba sa maternă, cunoaşte la perfecţie germana şi dialectul romand.

      La 16 octombrie 1951 s-a căsătorit cu Marthe-Juliette Membrez, fiica lui Emile Membrez originar din Jura şi a Juliei n. Walpen originară din Reckingen, cantonul Valais.* Este diplomată a Şcolii Superioare de Comerţ din Sion (1942) şi a lucrat în diferite instituţii comerciale până la căsătorie, după care renunţă la activitatea sa profesională. Tinerii căsătoriţi au locuit câţiva ani în vechea casă Lovey-Ghika, dar lipsa confortului modern şi mărirea familiei i-a determinat să-şi construiască în anii 1955-1956 o casă nouă, după proiectul arhitectului Gaston Membrez, fratele Marthei.
(*- în original : fiica lui Gustave Membrez și a Eugeniei von Reckingen - este greșit - n. F.B.)

      Grégoire Ghika a vizitat România şi rudele sale de aici în două rânduiri : prima oară, în 1967, împreună cu toată familia sa, cu care ocazie a cercetat şi organizarea Arhivelor Statului din Bucureşti, şi a doua oară în 1970.(de trei ori: 1967, 1969, 1970 - n. F.B.)
     Grégoire şi Marthe Ghika au trei copii : (vezi descendența lui Ion Ghica din Arborele Genealogic de pe Site-ul nostru - nota F.B.)
.........................
     Pentru moment, această ramură se opreşte aici. Ea este bine ancorată în Elveţia şi membrii ei sunt cetăţeni de înaltă calificare şi cultură. Saltul calitativ între Alexandru I. Ghika şi urmaşii săi din a doua căsătorie, în ceea ce priveşte concepţia de viaţă şi ambiţia de a se realiza, se datoreşte aportului elveţian, fără a exclude transferul, cu salt peste o generaţie, a calităţilor pe care le-au avut iluştrii bunici ai lui Grégoire Ghika. Interesantă este şi posibilitatea diversificării prin femei a ramurii elveţiene, prin apariţia în viitor a unor ramuri turce şi americane ! În acelaşi timp, pe măsură ce primele generaţii vor dispare, înstrăinarea de România va deveni totală.
     Înainte de a termina, aş vrea să amintesc că „magnetul" elveţian a atras, în ultimele decenii, încă un descendent al lui Ion Ghica, de data aceasta prin femei. Este vorba de Dan Bossy , fiul lui Robert Bossy (n. ? m. 1974 în Bolivia) şi al Alexandrinei (Ala) N. Ghica, n. 1903. Dan Bossy, născut în 1924, este medic internist şi a fost căsătorit de două ori. Împreună cu cea de-a doua soţie, Sanda Bibicescu, medic anestezist, cu care se căsătorise în 1962, a părăsit ţara în 1972 şi s-a stabilit în Elveţia, instalându-se la Sion după o scurtă peregrinare. Deoarece elveţienii nu recunoşteau diplomele româneşti, ei au fost nevoiţi să dea din nou bacalaureatul şi să-şi refacă studiile medicale, lucrând între timp ca personal auxiliar. Remarcabilă ener­gie ! Astăzi, el are un cabinet medical particular, iar ea lucrează la o clinică din Sion. Până în prezent nu s-au reîntors în ţară. Sunt oare pe cale să se înstrăineze şi ei ?
 Radu Sc. Greceanu, 1994 - pentru text -
**********************************************
     
În completare : un document din Arhivele Site-ului
      În textul său, Radu Sc. Greceanu nu menționează Premiul Orașului Sion decernat în 1978 lui Grégoire Ghika după 31 de ani de activitate de istorien și archivist în cadrul Arhivelor Cantonale din Valais, din care ultimii 10 ani la direcția instiuției.
      La acea dată Grégoire Ghika avea 59 de ani. Cele două alocuțiuni rostite la ceremonia de atribuire a Premiului (Elogiul rostit de Prof. André Donnet și mulțumirile lui Grégoire Ghika - pe care le avem în arhivele Site-ului și vi le prezentăm în continuare) ne aduc amănunte inedite din viața și activitatea lui Grégoire Ghika.
............................................................................................................................................................ 
        În textul său, Radu Greceanu a rezumat în câteva fraze activitatea lui Grégoire Ghika în cadrul Administrației Cantonului Valais.
      Complexitatea și calitatea muncii sale au fost recompensate de Autoritățile Cantonale acordându-i în 1978 Premiul Orașului Sion.
      În elogiul pronunțat cu această ocazie, Prof. André Donnet încheie:
     "….Prin urmare, este normal ca Premiul Orașului Sion din 1978 să fie acordat Dlui. Grégoire Ghika, unui cărturar care, în ambianța confortabilă a Arhivelor Cantonale, a dat un impuls decisiv unei instituții despre care Valaisanii abia au început să cunoască resursele și utilitatea.
     Acest premiu este, de asemenea, un omagiu adus unui om cu o discreție și un sacrificiu de sine exemplare, a cărui muncă profesională considerabilă a fost recunoscută de mult timp în afara granițelor noastre naționale.….."

Elogiul, precum și mulțumirile lui Grégoire Ghika au fost publicate într-o broșură de către imprimeria Fiorina & Burgener, Sion, 1978.

Pentru amatorii de detalii istorice, am selecționat și tradus principalele extrase din cele două documente.
Precizare:
     Valésan = locuitor, referitor la cantonul Valais
     Sédunois = locuitor, referitor la orașul Sion (de la Sedunum - vechea denumire în latină a orașului)
     bourgeois, bourgeosie = ansamblul locuitorilor unei localități (bourg) - fără nici o legătură cu averea sau cu poziția socială
     
     ELOGIU Domnului GREGOIRE GHIKA  (Extrase)
      de către Domnul André Donnet, profesor la Universitatea din Lausanne
           Acum vreo cincisprezece ani, am avut plăcerea de a scrie, în recenzia Treize Etoiles (1964), un elogiu al domnului Othmar Curiger (1888-1963), arhitect la Paris, pe care l-am calificat drept „diletant din Sion". Autor al unei monografii despre primăria orașului Sion, publicată în 1960 în Vallesia, care, fără îndoială, i-ar fi câștigat Premiul Orașului Sion, dacă ar fi fost fondat atunci. O. Curiger și-a sacrificat, timp de doisprezece ani, vacanța la Sion pentru a-și conduce afacerea, dar o condusese cu atâta fantezie și intermediere încât nu m-am putut abține să nu lipesc această etichetă prietenoasă.
     Astăzi, nu trebuie să țin discursul elogios al unui diletant, ci din contră, pe acel al unui cărturar a cărui personalitate posedă într-un înalt grad, printre alte trăsături, virtutea sacrificiului de sine. Provenind dintr-o familie princiară română, domnul Grégoire Ghika, câștigătorul Premiului Orașul Sion din 1978, nu a profitat niciodată, pe parcursul carierei sale, de ilustra sa origine pentru a se pune în prim-planul „înaltei societăți” valaisane sau elvețiană.
     S-a născut la 27 octombrie 1919, la Sion, unde tatăl său Alexandre, diplomat, s-a stabilit la începutul secolului și în 1904 s-a căsătorit cu o femeie din Valais.
     A urmat colegiul din Sion, realizând acolo studii strălucite, încununat în 1939 de o diplomă de maturitate în care apar numai note de 6, cu o singură excepție care este nota 5. Tot în 1939 a dobândit burghezia de Chamoson, la care s-a adăugat, în 1974, cea de Sion.
     El și-a îndeplinit serviciul militar ca telegrafist în Regimentul 6, ceea ce i-a oferit posibilitatea de a efectua lungi luni de mobilizare.
     Din 1939 până în 1943, Grégoire Ghika, înscris la Universitatea din Geneva, a început să studieze dreptul. Nu s-a mulțumit cu o licență, a început imediat să lucreze, sub îndrumarea profesorului W.-A. Liebeskind, o teză de doctorat în istoria dreptului, care va apărea în 1947 sub titlul: Sfârșitul statului corporativ în Valais și instaurarea suveranității dizainilor în secolul al XVII-lea. (dizain = veche subdiviziune administrativă în Valais - n.trad.) La acest important studiu al dreptului constituțional, Jean Graven, profesor la Universitatea din Geneva și autor al unei remarcabile teze despre dezvoltarea dreptului penal în Valais, dedică o copioasă recenzie de 24 de pagini în Annales valaisannes din 1948; el califică, cu bună știință, opera Domnului Ghika „pagina esențială a istoriei Valais-ului”.
     Dar înainte de publicarea tezei sale, Dl. Ghika i-a oferit Vallesiei în 1947 un prim articol despre luptele politice pentru cucerirea puterii temporale sub episcopatul lui Hildebrand Jost (1613-1634); în 1948, în Annales valaisannes, Dl.. Ghika a publicat, cu ocazia celui de-al treilea centenar al Tratatului din Westfalia, un lung articol referitor la Independența Valais-ului cu privire la Sfântul Imperiu.
     În 1950, sub titlul general de Contestations du clergé et des patriotes du Valais pe tema puterii temporale după episcopia Hildebrand Jost (1638-1798), a inaugurat o serie de șapte publicații care au continuat în Vallesia până în 1963 și care arată prin documente inedite partea secretă în conflictele politice care au fost mereu reanimate până la sfârșitul Vechiului Regim.
     Nu intenționez să citez toate articolele pe care Dl. Ghika le-a publicat pe parcursul unei cariere de peste treizeci de ani. Nu sunt spectaculoase; totuși, acestea sunt studii care sapă brazde adânci într-un câmp bine definit al istoriei Valais-ului. Conștient de munca considerabilă care rămâne încă de întreprins cu privire la problemele pe care le-a studiat, Domnul Ghika a refuzat întotdeauna să scrie un articol care să ofere o sinteză provizorie a cercetărilor sale.
     Atitudine înțeleaptă, dacă există una, a cărturarului care preferă să urmărească a analiza cu răbdare, mai degrabă decât să cadă în capcana pe care i-au întins-o fără răutate valaisanii, mulți dintre aceștia dorind să aibă în sfârșit în mâinile lor o istorie a țării lor ... Totuși, trebuie subliniat că o astfel de încercare, în starea actuală a cunoștințelor noastre, poate duce doar la o lucrare de pseudo-popularizare sau la un fel de rapsodie, așa cum am putut verifica recent.
     Însă aș regreta dacă nu aș semnala încă odată că Dl. Ghika a pus la dispoziția cititorului de limbă franceză, traducând din germană, teze, precum, în 1951, L'Histoire du Valais de 1815 à 1844, de Andréas Seiler; în 1964, L'Eglise, le clergé et l'Etat du Valais de 1839 à 1849, de Leopold Borter; în 1965, Les bourgeoisies du Valais, de Werner Kâmpfen; și alte teze încă, din care nu a finalizat traducerea.
     Luând teza sa ca punct de plecare, am dezvăluit doar un aspect al activităților Domnului Ghika: cel al istoricului care scrie și publică.
     V-aș surprinde, fără îndoială, dacă aș spune că aceasta este, probabil, cea mai limitată parte a lucrărilor sale.
.........................
     Intrând la Arhivele Cantonale în 1947 ca arhivar-adjunct (a devenit, în 1968, arhivar cantonal), domnul Ghika s-a apucat imediat să continue munca lui Léo Meyer și cea pe care abia avusesem până acum timpul pentru a o începe: se străduiește în primul rând să obțină arhivele municipalităților, procedând pas cu pas, obținând acordul unei noi municipalități arătând administratorilor inventarul pe care tocmai l-a întocmit pentru vecinul lor; acționează în același mod cu proprietarii de fonduri familiale și cu deținătorii de fonduri aparținând comunităților.
     Astfel, astăzi, o treime, în orice caz, dacă nu mai mult, din vechile arhive comunale sunt depozitate în siguranță la Arhivele cantonale sau au acolo un inventar anterior sau nou înființat. Arhivele a aproape tuturor familiilor care au jucat un rol în istoria Valais-ului sunt păstrate și acolo, cu excepția colecției Stockalper, care rămâne la castelul din Brig. Considerabile precum colecția Odet sau cea a lui Riedmatten, minore ca cea a Société des Amis de l'Art de Sion, formează un ansamblu a cărui amploare este dificil de imaginat fără a le trece toate în detaliu.
.........................
     Așa a fost sarcina aproape zilnică a Dl. Ghika: triere, clasificare, analiză, trebuie să recunoaștem că aceasta este o meserie care vorbește cu greu ochilor, dar este, nu o putem repeta suficient, iar politicienii au mari dificultăți în a înțelege acesta, este condiția sine qua non al cercetării științifice. Nu există studii serioase fără această bază. Celor care întreabă de ce nu există nicio carte despre familia lor, suntem cel mai adesea obligați să răspundem că aceste familii ar trebui mai întâi să-și prezinte documentele pentru a stabili un inventar necesar cercetătorilor, mai degrabă decât a le păstra gelos și inutil în fundul unui cufăr.
     Am vorbit pe scurt despre inventare, întotdeauna dactilografiate și adesea furnizate cu un index al materialelor, care umplu aproximativ cincisprezece rafturi.
     Dar este, de asemenea, important să spunem un cuvânt despre dosarele pe care Dl. Ghika le-a urmărit și despre cele pe care le-a creat de la zero. Voi rămâne la acestea din urmă și, printre acestea, la cele principale: un dosar a cărui utilitate o vedem în fiecare zi este cea a corespondenței științifice și administrative a arhivarului cantonal; într-un minim de timp, se poate găsi, datorită acestui fișier, în cele 56 de dosare o scrisoare referitoare la cutare sau cutare subiect sau la adresa și calitățile cutărui corespondent sau chiar cutare raport adresat diferitelor autorități cu cincisprezece sau treizeci de ani în urmă.
.........................
     Pentru a completa această enumerare, trebuie menționată microfilmarea de securitate, adică preluarea pe microfilm a tuturor fondurilor păstrate în arhive, începută din 1963. Această operațiune continuă și astăzi, iar acestea sunt deja 4.307 filme de 35 mm și 263 filme de 16 mm care sunt adunate într-un adăpost în afara Sion-ului.
     Desigur, Dl. Ghika nu a creat singur aceste instrumente de lucru: de-a lungul anilor, s-a înconjurat de o echipă de colaboratori care au preluat o mare parte din ele. Dar el a fost liderul: a concepit, a distribuit sarcinile, le-a asigurat succesul.
.........................
     Prin urmare, este normal ca Premiul Orașului Sion din 1978 să fie acordat Dlui. Grégoire Ghika, unui cărturar care, în ambianța confortabilă a Arhivelor Cantonale, a dat un impuls decisiv unei instituții despre care Valaisanii abia au început să cunoască resursele și utilitatea. Acest premiu este, de asemenea, un omagiu adus unui om cu o discreție și un sacrificiu de sine exemplare, a cărui muncă profesională considerabilă a fost recunoscută de mult timp în afara granițelor noastre naționale.
     În legătură cu această remarcă, un exemplu care va fi concluzia mea:
     În timp ce mă luptam cu inventarul Bibliotecii Supersaxo și, în special, mă luptam cu dificultăți de citire într-un pergament din secolul al XV-lea, am solicitat o tânără arhivistă-paleograf, absolventă al l'Ecole des Chartes din Paris, trecând prin Sion, pentru a revedea cu mine câteva lecturi dubioase.
     Pe parcurs, am vorbit în mod firesc despre profesie și, întâmplător, despre inventarele întocmite de Dl. Ghika. „Dar”, mi-a spus ea, „cunosc de mult timp inventarele Dlui. Ghika; la Ecole des Chartes, unul dintre profesorii noștri le-a folosit ca exemplu ! ” Avem de multe ori ocazia să dispunem de o astfel de mărturie privind un mare funcționar al statului ?
 Originalul în franceză, 1978  
traducerea Florian Budu, co-autor al Site-ului, 2021  
.............................................................................. 
     
     Mulțumirile Domnului Grégoire Ghika  (Extrase)
     
     Aveți dreptul să așteptați de la mine o mulțumire foarte profundă pentru distincția înaltă cu care, spre marea mea surpriză și jenă, Orașul Sion a avut amabilitatea de a mă onora astăzi.
     Acest cuvânt merci, aș vrea să-l pronunț în sensul său cel mai adevărat: învățații etimologi Bloch și von Wartburg mă confirmă în ideea că merci, derivat direct din latina merces, nu înseamnă altceva decât „salariu” și „preț”. Aici suntem la rouet, așa cum ar fi spus Montaigne, pentru că ți-aș da preț pentru preț sau, în sens derivat, favoare pentru favoare; mai avem forma feminină medievală: „a fi la mila”. Destul de potrivit, încă din secolul al XIV-lea, merci a devenit un termen de politețe și a devenit virilizat. Poetul Clément Marot îl folosește frecvent la masculin. Prin urmare, pot opri această expunere pedantă și nu foarte elegantă aici, spunând un merci sincer, cordial și mare.
     Totuși, permiteți-mi să păstrez ideea premiilor: există unul care să recompenseze municipalitățile care se străduiesc să își păstreze aspectul tradițional și pitoresc. Aș dori să am un premiu similar în favoarea orașelor care susțin moral și material oamenii de știință, scriitori, artiști sau cercetători și care chiar condescend, ca în Orașul Sion în acest an 1978, să nu uite de prietenii istoriei.
     Acest premiu l-aș conferi în primul rând domnului președinte al nostru, dragul meu combourgeois; scriitor și orator al clasei, nu numai că scrie Istoria țării noastre cu fapte, dar apără întotdeauna cu gust și discernământ moștenirea artistică și istorică a orașului nostru, arhivele sale, monumentele sau clădirile sale antice; el este, de asemenea, foarte atent la amenințările la adresa mediului nostru natural și, pentru toate acestea, concetățenii săi îi datorează multă recunoștință.
     Consiliul său municipal in corpore ar merita același premiu, deoarece susține eforturile președintelui său și, împreună cu toată administrația municipală, funcționează, cel mai adesea la umbră, tăcere și dăruire, pentru îmbunătățirea spirituală și materială a orașului nostru.
     După cum am spus mai devreme, am fost foarte surprins de acordarea Premiului Orașului Sion „pentru toată munca mea de istoric”. Voi lăsa cu prudență teoria mulțimilor unui mai matematician decât mine și prefer să rămân tăcut și mult mai prudent despre „valoarea” celor câteva scrieri ale mele. Într-adevăr, în calitate de arhivar cantonal, statul Valais, la fel de mult ca familia mea sau eu, sunt foarte onorați. Aș spune, totuși, că mă simt mai degrabă un slujitor al istoricilor decât un istoric strict vorbind: prin urmare, trebuie să mă bazez pe judecata prea indulgentă și binevoitoare a istoricilor experimentați, și în special a fostului meu director și prieten, domnul André Donnet, cu care am avut privilegiul și plăcerea de a lucra în echipă de peste treizeci de ani.
     Toți arhiviștii lumii repetă că sunt „condamnați pe viață arhivelor încredințate lor”. Când aflii, ca mine, în seara unei zile de muncă, că vei primi un premiu pe cât de frumos pe atât de inevitabil, îți dai seama brusc că a trecut mult timp, când mai avem încă multe de făcut și de invătat. Îmi vine în minte un cântec celebru: „să mori, bună afacere, dar să îmbătrânești ...” Și ne consolăm gândindu-ne la epitaful pe care un comediant și-a dorit să-l fi gravat pe mormântul său: „acum știu mai mult decât toți profesorii universitari ".
     În cele din urmă, un premiu este o surpriză fericită, dar ne aduce imediat în minte acele premii pe care le primeam în anii tineri ca recompensă pentru notele școlare relativ bune. Le acceptam nu fără o oarecare melancolie, la sfârșitul unui an care a trecut repede, cu regret pentru multe greșeli făcute, dar iertate de clemența profesorilor noștri. De asemenea, le primeam ca un impuls sănătos, determinându-ne să lucrăm mai bine în viitor.
     Cu atât mai mult în aceastâ idee trebuie să accept importantul premiu care Orașul Sion și un juriu prea binevoitor pentru slujitorul dumneavoastrâ, au avut amabilitatea de a-mi acorda spre sfârșitul unei cariere de arhivar. Acest premiu mă obligă să-mi fac puțin „autocritica”, dar mă încurajează să știu cât mai curând cum să folosesc cel mai bine suma alocată. Vă pot asigura că mă voi gândi la publicații din Sion și cantonale care au nevoie de un sprijin financiar; și că mă voi gândi, de asemenea, să fructific, dacă Dumnezeu vrea, mai bine decât în ​​trecut, anii care mă separă de pensionare.
     Dar, de fapt, cel mai bun preț pe care mi l-a dat viața, nu este să fi fost primit într-un oraș, apoi într-o bourgeoisie precum cele din Sion? Un străin de naștere, pentru că tatăl meu a călătorit de la Dunărea-de-Jos la izvoarele Ronului, nu m-am simțit niciodată străin în Sion: de la începutul secolului, oamenii din Sion îl adoptaseră pe tatăl meu Alexandre cu mare bunătate față de persoana sa și pentru articolele sale de presă. Mi se pare că la toate nivelurile societății avea doar prieteni. Mama mea, născută Lovey, era descendentă dintr-un președinte și „procurori” din vechiul Orsières; sângele său s-a amestecat cu cel al savoyardilor stabiliți în Valais la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care au devenit valaisani în 1816, dar și cu al valaisanilor de descendență mai veche. Mama ei era o bătrână sédunoise, vorbind și patois-ul local. Acesta este motivul pentru care m-am simțit Valaisan și Sédunois, aprobând introducerea Armorialului Bourgeoisie-ei din Sion, unde se poate citi că „din toate timpurile, populația orașului nostru a fost reînnoită prin integrarea oamenilor veniți din alte părți”..
     Acest lucru nu mă împiedică să fiu suficient de mândru să spun că mi-am exercitat drepturile civice pentru prima dată la Geneva, în orașul foarte democraticului Rousseau, unde tatăl meu își începuse colegiul la vârsta de 11 ani. În acest oraș mi-am îndeplinit recrutarea, la începutul studiilor de drept. Dar, în afară de acest interludiu, pot afirma că Valaisul m-a adoptat: la sfârșitul zilelor lor, foarte îngrijorați de premizele ultimului război mondial, părinții mei au făcut toate demersurile necesare pentru ca eu să devin cât mai devreme și cetățean elvețian și valaisan. Cu nașii numiți Antoine Favre, Albert Delaloye și Edmond Giroud, nu puteam să nu devin combourgeois-ul lor de Chamoson.
     Când îmi compar soarta cu cea a atâtor rude, prieteni și cunoscuți, victime ale războiului din 1939-1945 și ale revoluțiilor care au rezultat din acesta, trebuie să recunosc cât de privilegiat am fost. Munca mea nu merită un premiu: trebuie să fie un simplu act de recunoștință față de Providență și Țara care m-a primit. Și am recitit, nu fără îngrijorare, aceste rânduri aproape profetice, scrise în franceză, deja în 1849, de poetul român Eliade, în timpul unei ocupații a trupelor din est și pe care bunicul meu paternal le cită în Memoriile sale de exil: " Pregătești cătușe pentru întreaga umanitate, vii ca un cataclism înghițând în valurile hoardelor tale, în moartea morală, toate sufletele, pregătindu-le prin sclavie în slujba adevăratului tău tată ”.
     Dar nu este momentul să fiu posomorât și aș prefera să vă arăt cum am ajuns, la Sion și la Geneva, să mă interesez de Istorie și mai ales de arhivele cantonului nostru.
     La fel ca toți copiii din generația mea, am învățat manualul lui Camille Zehner foarte atent. Acasă, biblioteca istorică din Valais era rară: povestea lui Hilaire Gay, un văr îndepărtat din Orsières; opera lui Granat, pe care fratele meu mai mare o primise ca premiu la colegiu; teza lui Jean Graven, dedicată tatălui meu. Aceste uriașe breviaere păreau suficiente pentru a ne alimenta mintea pentru restul zilelor noastre. Părinții mei au preferat să-l completeze pe Zehner ducându-mă la vizite la biserica și muzeul din Valère, unde bunul domn Oscar Wenger susținea că în curând am să știu la fel de mult ca el; am urcat dealurile în căutarea ruinelor și evocarea războaielor de altădată. Ne întorceam din grădina Mayennets, trecând aproape de Maison du Diable și repetam legendele care i-au fost atașate și multe alte legende extrase din Duruz-Solandieu. De asemenea, în caz de gripă, aveam dreptul la lecturi pe care mama le lua din Descrierea departamentului Simplon al dr. Hildebrand Schiner, un volum moștenit de la bunicul Lovey. Râdeam în hohote la pasajul în care acest istoric a scris că sculpturile corului din Valère ar fi o operă de valoare și demne de a fi văzute de străini dacă ar fi aurite și pictate! La fel, când susține că oamenii din Sion sunt „cei mai nesociali oameni ... în special față de străin, ceea ce înseamnă că acesta din urmă nu se simte bine acolo și nu rămâne acolo decât cu plictiseală”. Ne spuneam că fostul guvernator Schiner golea probabil un pic de ranchiună sau că manierele au evoluat într-o direcție fericită, încă din 1813, în capitala Valais-ului.
     La colegiul Sion, ca să nu mai vorbim de personalități încă în viață, trebuie să-i aduc un omagiu regretatului Abbé Henri Dépommier, temut de atât de mulți studenți, dar care știa să insufle gustul pentru o treabă bine făcută și care a avut arta de a se interesa de istoria literară, precum și de istoria națională și internațională. Alți maeștri erau mai anosti, iar tatăl meu chiar s-a plâns regretatului rector Pierre Evéquoz despre „sărăcia anumitor lecții de istorie”, limitată la studiul manualelor profesorului, apoi arhivarul Fribourgului Joseph Jordan. M. Evéquoz a fost un maestru al elocinței, un excelent filozof și un fin literat; Louis Buzzini era dealtfel și prietenul nostru comun. Dar, se pare, nu i-a plăcut prea mult istoria și ar fi vrut să mă îndrepte spre științele naturii, pentru care regretatul abate Ignace Mariétan a avut darul de a ne fascina. În calitate de premiu pentru progres în acel an, rectorul Evéquoz mi-a acordat o lucrare a istoricului Georges Lenôtre, într-o ediție in-folio foarte groasă, dedicată studiului, minut cu minut, a fugii săracului Rege Ludovic al XVI-lea către Varennes. Înainte de zece pagini de lectură, cel mai regalist dintre cititori ar fi trimis regele direct la eșafod, autorul la diavol și cartea la cel mai mare dușman al său. A trebuit să cedez în fața acestei abominabile ispite, pentru că nu mai găsesc nici măcar titlul acestei opere în fișierele noastre ... Și acordându-mi acest premiu, bunul rector îmi șoptise, strângându-și buzele: „Asta va fi pentru a corecta sărăcia istoriei ”.
     Îmi datorez să spun că acest mare premiu nu a determinat în niciun caz alegerea profesiei mele. În 1939, bieții maturiști au văzut în fața lor doar cariere aglomerate, a cuceri cu o luptă grea. Cam asemănător situației actuale, cu excepția faptului că tinerii studenți sunt de zece ori mai numeroși decât eram noi, că aparent sunt mai puțin anxioși și nu știu dacă fac la fel de multe novene ca noi în acea vreme.
     Când am fost recrutat la Geneva, acest oraș, îndepărtat de zone, se temea de foamete; marile parcuri și-au transformat peluzele în câmpuri de cartofi. Tocmai îmi pierdusem părinții, care mi-au lăsat casa în oraș, plus două podgorii și două grădini sau livezi lângă Sion. Școala mea de recruți a fost puțin întârziată, în convingerea că instrumentele mele agricole ar putea fi mai utile în mâinile mele decât ale unui carabinier sau un radio. La scurt timp, acest lucru mi-a adus bucuria regimentelor de recruți și frumusețile Planului Wahlen. Dar profesorul W.-A. Liebeskind mă lansase deja, aproape cu autoritate, în două lucrări de seminar despre istoria dreptului valaisan: o baie destul de dură de limbă germană și latină din Evul Mediu. Opera Dlui. Graven, ca și cea a lui Grenat, au început să devină foarte utile; apoi prietenul și vecinul nostru, Léon Imhoff, de memorie târzie, mi-a deschis larg biblioteca și fișierele sale de cercetător emerit.
     O coincidență providențială a făcut ca eu să fiu victima unei epidemii în anii 1943-1944, ceea ce m-a împiedicat să intru în administrația federală. Mai mult, bunul domn Zipfel, autorul unui plan pentru un posibil șomaj, mă avertizase: „inutil să te gândești la cariera diplomatică a familiei tale: de mamă elvețiană și de tată străin, ai fi prea suspect”. Oracolul a fost respectat, dar ideile, la Berna, s-au schimbat mult de atunci ...
     În timpul convalescenței mele, M. Liebeskind mi-a propus o teză despre noțiunea de suveranitate în Valais în secolul al XVII-lea. Cunoscând în profunzime istoria instituțiilor politice din Valais prin propria sa teză consacrată referendumului din Valais sub vechiul regim, el a avut arta de a-și captiva discipolii mai degrabă prin mari fresce istorice decât prin analize minuțioase. Aveam pentru șase luni de muncă, a asigurat el. Dar după doi ani, eram convins că nici nu am abordat subiectul și aveam deja material pentru 500 de pagini dactilografiate, fără spațiu ...
.........................
     Albert Camus a scris undeva: „există o singură întrebare, să știi cât valorezi”. Am încercat să arăt aici că omul izolat nu valorează mare lucru, dar că el beneficiază întotdeauna de ajutorul multor oameni pe care Providența i-a pus în calea sa încă din copilărie, conform unui plan pe care noi nu-l stăpânim decât rareori.
.........................
     La rândul său, municipalitatea Sion merită laudă pentru curajul de care a dat dovadă, încă din 1959, prin numirea unui arhivist municipal și prin încredințarea acestuia sarcina de a clasifica și indexa grămezile de documente împrăștiate ale administrației sale, rămase în dezordine de peste un secol.
     Îmi reproșez faptul că nu am vorbit suficient despre Orașul Sion: poeții și artiștii au cântat sau interpretat deja frumusețile și farmecele sale. Istoricul și arhivistul care o privesc sunt mai degrabă frapați de ceea ce Daniel Halévy numește „accelerarea Istoriei”. Acest fenomen nu este nou: s-a produs în anumite momente din Evul Mediu, Renaștere și după Revoluția Franceză. La noi, dezvoltarea rapidă a ultimelor decenii are ceva care să ne impresioneze generația. În tinerețea noastră, Sion a fost un mare oraș agricol și artizanal, cu 6.000 de locuitori, care aproape toți se cunoșteau și puternic marcat de viața religioasă. Astăzi avem impresia de a trăi într-un oraș nou, reconstruit după o revoltă, locuit de o populație cosmopolită, dominată de ritmul autovehiculelor, avioanelor, turismului, comerțului, transporturilor. Industrie, administrații, școli și sport. Noaptea, monumentele sale sunt iluminate într-un mod remarcabil; și văzut de sus, orașul a devenit un decor de bijuterii multicolore, strălucitoare cu toate luminile lor.
.........................
     Iertați-mă dacă mulțumirea mea a durat prea mult. Premiul dvs. generos mi-a revelat că îmbătrânesc. Este caracteristic bătrânilor să se uite înapoi la trecut și să vorbească prea mult, atunci când ar trebui să spună, pur și simplu, mulțumesc.
 Originalul în franceză, 1978  
traducerea Florian Budu, co-autor al Site-ului, 2021  
.............................................................................. 
 
 
 
Copyright © Mona & Florian Budu-Ghyka